~no name~

Nu stiu ce se intampla cu mine, insa de la un timp am devenit foarte sensibila. Stau si ma gandesc la abstractul care ne inconjoara:timpul, fiinta, nemarginirea. Mi-e greu sa ma pot concentra cand in urechi imi zbiara Guta de la vecinul de la parter si in acelasi timp mi-e greu sa nu percep vulgaritatea noastra prin simplul fapt ca veneram niste nomazi gegosi si hoti, si urati, si negri s.a.m.d. Citeam intr-o seara un pasaj din cartea "Viata, viata, legata cu ata" scrisa de marea doamna Ileana Vulpescu -in fata careia ma inclin cu tot respectul- in ritmuri vibrante si gretoase de manele sensibilizatoare. Nu am mai avut de mult timp rabdarea sa citesc sau sa vad un film bun sau in general sa fac ceva, care imi poate solicita atentia. Sunt atat de obosita si tot ce cer e sa fiu lasata sa dorm intr-o stare de amorteala, sa nu aud niciun zgomot, sa nu simt nicio miscare si apoi sa ma trezesc sa o iau de la capat. Am invatat la scoala de la stimata mea profesoara de limba si literatura romana dna Banu Mihaela o gramada de clisee ingramadite in capatana mea grea de somn pentru a le folosi in comentaea textelor la prima vedere si cred ca in acest context imi pot permite sa le folosesc referitor la romanul numit mai sus. Titlul este sugestiv, in stransa legatura cu continutul textului si reprezinta prima forma de contact a cititorului: subsemnata cu acesta. Mi-a dat mult de gandit expresivitatea acestor cuvinte. Ma vedeam pe mine invartindu-ma intr-un vartej de ape (ca acela cand se scurge apa din chiuveta) si incercam sa scap. Asa aseman eu trecerea mea prin viata, ca o lupta continua, atat cu mine insami cat si cu cei din jur.