Nu credeam niciodata ca o sa sufar. Cine s-ar fi gandit? Eram prea preocupata sa ma joc, sa alerg in jurul sentimentelor, sa le fac cu ochiul si sa le pacalesc...si apoi sa le intorc spatele. Nu am fost obisnuita cu asa ceva. Intotdeauna am fost cea care intorcea spatele, nu cea careia i se intorcea. Si ma doare. Ma doare ca am fost atat de oarba incat nu mi-am dat seama ca si eu faceam pe altii sa ii doara. Nu am cum sa schimb asta, e felul meu de-a fi..dar poate, candva, o sa reusesc sa vad dincolo de ego-ul meu ranit, de faptul ca demult am iubit. Si a durut. Trece timpul pe langa mine, undeva pe-acolo trece si fericirea si eu nu am indeajuns curaj incat sa ma arunc in fata ei. Poate o sa se arunce ea in fata mea. Am simtit nevoia sa scriu, am si constatat ca eu nu imi imaginez ca cineva sa citeasca ceea ce scriu. Eu doar imi deschid sufletul in fata tastaturii. Degetele imi fug pe taste..fug chiar repede dupa atata timp de messenger-eala..si sunt sincere..niste degete sincere si lungi, cu unghii scurte si tocite de corzi, si inelarul dungat din cauza si-ului...si bratara facuta la mare....si ganduri...si ochii mei obositi...si un somn dulce care ma asteapta sub plapuma.

Close to flame....doar o leapşă..prima leapşă

Am primit o leapşă, prima mea leapşa! M-a ajutat să descopar despre mine însami lucruri de care uitasem, m-a ajutat să plâng, să râd (făra exagerări) si să îmi aduc aminte de ceea ce m-a făcut pe mine să fiu astăzi ceea ce sunt, să scriu ceea ce scriu, de evoluţia sau revoluţia adolescenţei mele. Am scris sincer.

* Sunt…un fir de praf, un gând răzleţ, un copil.

* As vrea… să caut fericirea acolo unde trebuie.
* Mi-as fi dorit… o Sanziană , floarea cu mirosul cel mai dulce de pe lume, pe birou.

* Nu imi place… să fac ceea ce îmi spun alţii.

* Pastrez… marea în suflet.
* Ma tem de… plictiseală şi tăcere.
* Aud… când îmi doresc cu adevarat, cum creste iarba.
* Imi pare rau… că nu am curajul să recunosc ceea ce simt.
* Imi plac… nopţile cu valurile in ureche.

* Nu sunt… ceea ce nu vreau să fiu.
* Dansez… de câte ori am ocazia, cu mâinile spre cer 8->
* Cant… dimineaţa, cânt să mă trezesc.
* Niciodata… nu o sa mai spun niciodată.

* Rar… ma port frumos cu cei care se poarta urât cu mine.
* Plang cand privesc… înapoi, cand văd cum tipul trece si nu observăm, şi "cautam ceva ce, nu stiam...tot aici eram".(zob si mara- cantec de dragoste)
* Nu-mi place de mine… când fac pe cineva să sufere.
* Sunt confuza… de atât de multe ori, incat nici nu mai percep starea asta.

* Am nevoie de… răbdare, ambiţie şi de cineva care sa mă împingă de la spate.
* Ar trebui… să dau mai multă atenţie oamenilor.

Si o iau iarasi de la capat

Constat pe zi ce trece schimbarile orasului in care traiesc, faptul ca oricat am incerca sa impiedicam evolutia asta negativa nu reusim si ne vedem, intr-un final, neputiinciosi si dezamagiti. Mi-a ramas doar sa ma amuz, sa fac haz de necaz. Saptamana trecuta mi-am luat gandurile si cartile de joc in ghiozdan si am plecat la drum cu o destinatie sigura : "la mamaie". Acolo unde stiu ca e bine. Ca ajung acasa si miroase a ceai, ca e cald si ca mereu ma asteapta cate o vorba buna. Am urcat muntele si l-am coborat, am tinut zapada in mana, am numarat nori si brazi si, cum toate lucrurile frumoase dureaza putin, a trebuit sa ma intorc si acasa. Am coborat din autobuz, autobuz in care m-am cam cultivat cu cele mai noi melodii ale fiilor aliajelor aur-zinc si alte metale (copilul de aur mai exact, sau copilu'). Am asteptat la unul dintre cele 3 semafoare ale orasului nostru sa se faca verde, la trecerea de pietoni.Bineinteles ca pe langa mine au trecut strada in jur de 10 persoane, ignorand omuletul rosu din cutia neagra de pe stalpul de peste drum, ghidandu-se dupa faptul ca nu treceau masini in momentul acela. Ei bine, eu nu am vrut sa trec. Cred ca a fost doar dorinta de a arata celorlalti cam cum sta treaba cu semafoarele sau dorinta de a iesi din turma, de a nu ma pierde in multime. Culmea, nici dorinta de a face ceva interzis, adrenalina , chestii, nu a fost indeajuns de tare incat sa ma clinteasca din loc. Si am asteptat omuletul verde. Am trecut strada si am mers tot inainte. Mergeam incet sperand ca timpul, printr-un fel de magie, sa ma intoarca in apoi la munte, la brazi. Nici sa visez nu am putut. Dintr-o curte ies doua fustoase( femei cu fuste largi...rroamele..tot respectu') si se urca intr-un Mercedes de teren, 4x4. Mai mai sa le cada salbele da' haur de la gat. Spuneam, se urca in masina si mi-l aduc din nou in suflet pe prietenul meu auritul. Respir: inspir profund, expir usurat. Merg, merg...cu vise in gand si gandul departe si cer o pauza, cer o clipa de tacere. Nu cer decat sa se opreasca timpul in loc pentru cinci minute. Sa fac rost de puterea necesara pentru a o lua de la capat.

Searching....

Nu am mai scris de mult timp pe bloggeraş. Nu am avut timp,chef sau poate doar inspiratie. Viata de liceu imi ocupa tot timpul si nu imi place. Ma plictiseste. Sunt intr-o cautare disperata de lucruri noi, lucruri care sa îmi aduca cat de cat culoare in viaţa. Mă învartesc întruna intre calculator, chitara si carti fara speranta. Caut ceva.... Mi s-a facut si dor de mare. La mare ma simt libera. Sunt atat de departe de casa incat am impresia ca visez...ca tot ce tine de persoana mea a ramas in urma, ca sunt un om nou. Marea si muzica. Cele doua M-uri ale mele. Ma incurc in propriile ganduri si nimeni nu ma mai intelege. Vreau sa nu am o existenta stearsa, sa insemn ceva, pentru cineva. Daca nu pot sa fiu un exemplu bun, sa fiu unul rau. Dar sa fiu. Nu stiu daca e bine, nu cred. Si totusi o sa trec si prin asta, ca prin tot ce am trecut si pana acum: cu barbia bine infipta in piept si gandul departe:D. Am facut cunostinta si cu invidia zilele astea. Din pacate. Si mi-am dat seama ca trebuie sa fi foarte inteligent, prea inteligent si cu tarie de sine ca sa nu te pretezi la niste jocuri caraghioase menite sa sadeasca cearta.Acum iarasi stau degeaba. As vedea un film dar nu am rabdare, as citi o carte dar stiu ca din momentul in care o incep nu o mai las din mana si imi ocupa mult prea mult timp, as dormi cu riscul ca mai apoi sa simt ca nu am facut nimic si sa ma invinovatesc. Astept doar sa inceapa scoala. Sa trec iar neobservata iar eu sa observ totul. Din pacate asta a devenit aproape imposibil. Oricat m-as ascunde tot nu reusesc sa raman singura. Deci vacanta asta, fie ea doar de o saptamana, e binevenita. Am ajuns pe munte, am ajuns la zapada, am ras, am jucat carti si am reconsolidat prietenii. Sunt multumita si totusi ceva lipseste.

PS: Desenul nu este facut de mine ci de un prieten, un prieten foarte talentat.