Nu credeam niciodata ca o sa sufar. Cine s-ar fi gandit? Eram prea preocupata sa ma joc, sa alerg in jurul sentimentelor, sa le fac cu ochiul si sa le pacalesc...si apoi sa le intorc spatele. Nu am fost obisnuita cu asa ceva. Intotdeauna am fost cea care intorcea spatele, nu cea careia i se intorcea. Si ma doare. Ma doare ca am fost atat de oarba incat nu mi-am dat seama ca si eu faceam pe altii sa ii doara. Nu am cum sa schimb asta, e felul meu de-a fi..dar poate, candva, o sa reusesc sa vad dincolo de ego-ul meu ranit, de faptul ca demult am iubit. Si a durut. Trece timpul pe langa mine, undeva pe-acolo trece si fericirea si eu nu am indeajuns curaj incat sa ma arunc in fata ei. Poate o sa se arunce ea in fata mea. Am simtit nevoia sa scriu, am si constatat ca eu nu imi imaginez ca cineva sa citeasca ceea ce scriu. Eu doar imi deschid sufletul in fata tastaturii. Degetele imi fug pe taste..fug chiar repede dupa atata timp de messenger-eala..si sunt sincere..niste degete sincere si lungi, cu unghii scurte si tocite de corzi, si inelarul dungat din cauza si-ului...si bratara facuta la mare....si ganduri...si ochii mei obositi...si un somn dulce care ma asteapta sub plapuma.